Despre ideologie

Etimologia notiunii de ideologie provine de la cuvantul grecesc "eidos"="imagine" si "logos"="stiinta, disciplina, invatatura despre idei". Termenul modern de ideologie apartine lui Destutt de Tracy care l-a creat si l-a pus in circulatia literaturii politice. In ziua de azi cuvantul este definit ca fiind totalitatea ideilor și concepțiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă teoretică, interesele și aspirațiile unor categorii într-o anumită epocă sau totalitatea ideilor și concepțiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc. ori stiință care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor și al originii lor.[1]

            De-a lungul vremii, ideologiei  i s-au dat o multitudine de acceptiuni. In mod frecvent, termenul de doctrina politica este utilizat pentru a defini ideologia asa cum se reflecta ea în programele partidelor politice, context în care sensul esential este acela de ansamblu de idei, optiuni valorice, aspiratii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând si caile, masurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

            Multi cercetatori au fost si sunt inca tentati sa defineasca intr-un sens restrans, cu conotatii peiorative notiunea de ideologie, dandu-i sensul de "cunoastere falsa", "iluzii" sau de "falsa constiinta". Se pare ca aceasta abordare isi are originile in spusele lui Napoleon care dupa ce a obtinut puterea a imputat celor preocupati de ideologie faptul ca vor sa reformeze lumea prin  tot felul de idei care nu au un fond pragmatic nu se pot concretiza in practica.

Eugen Stratiu[2] face o scurta trecere in revista ceea ce a insemnat acest termen de-a lungul vremii prin prisma mai multor personalitati:

1. Destut de Tracy: studiu obiectiv al originii ideilor;
2. Karl Marx: ideea care contribuie la  camuflarea  contradicţiilor sociale ; non- ştiinţă; falsă conştiinţă (altăuri de Engels ) ;  iluzii;
3. Engels: ceva superficial, neempiric;
4. Antonio Gramsci: discurs cu tenta idealista, în general apartinând intelectualilor menit să ascundă desuetudinea lor ; conştiintă colectivă de clasa conectată;
5. Luis Althusser : ideologia defineşte gândurile oamenilor, în societate apărând ca şi ,, aparatul ideologic de stat”: biserici, şcoli şi sindicate ; prin intermediul ideologiei omul îşi traieşte relaţia cu realitatea;

Ideologia difera de teorie sau doctrina dar sunt termeni care  nu se exclud. De exemplu, o serie de teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului, mai cu seama al celui clasic.  Totusi teoria presupune o demonstratie care sa se sprijina pe date concrete, adica o abordare obiectiva, in timp ce ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite optiuni. La randul sau, doctrina se diferentiaza de ideologie printr-un specific mai restrans, vorbim de obicei de doctrina politica in timp ce ideologia nu este doar politica. Cuvântul  doctrina deriva din latinescul "doctrina", care înseamna "învatatura". Doctrinele politice, caracterizând un sistem închegat de conceptii si principii prin care se exprima o anumita orientare, un anumit curent de gândire politica, au un caracter istoric si exprima, apara si promoveaza interesele si aspiratiile anumitor categorii si grupuri sociale.[3]

Forta pe care o poate capata o ideologie a captat-o Sartori in definitia pe care o da acestui termen:  ,, un sistem de idei şi idealuri transformate în credinţe”[4]. Ceea ce inseamna ca desi o ideologie poate porni de la niste simple idei, aceste idei capata puterea necesara pentru a se transforma in credinte, in acest  fel ele nu mai necesita o demonstratie ca in cazul teoriilor. Sartori evidentiaza faptul că aceste idei care compun ideologia devin  obiect de cult si nu de reflecţie. Ele nu mai sunt puse la indoiala de cei care imbratiseaza o anumita ideologie, ci sunt crezute ca atare.

---

[1] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

[2]  Străuţiu, Eugen, Ideologii si  partide  politice, Sibiu,  Editura Universităţii Lucian Blaga, 2007, pag 6

[3] M. Borta, Istoria  ideilor si doctrinelor politice, Editura "V. Pârvan", Bacau, 2002, p. 7

[4] Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata, Editura Polirom 1999, pag 448

Comportamentul votantului

George Gallup este primul care sustine necesitatea chestionarii directe a publicului si posibilitatea studierii pe grupuri representative. In anul 1932 revista “The Literary Digest” a prezis cu o eroare mai mica de 1% rezultatul alegerilor din 1932 ceea ce a facut ca atentia publica sa fie atrasa catre sondajele de opinie. In Romania se poate vorbi despre cercetari electorale doar dupa anii 1990. Prin aceste cercetari nu se urmareste doar estimarea castigatorilor de la alegeri ci si aflarea caracteristicilor principale ale alegatorilor, a comportamentului si tipologiei acestora.

Factorii cei mai adesea luati in considerare in analiza comportamentului votantilor sunt:

-declasarea sociala: nu exista o legatura directa intre categoriile socio-profesionale si comportamentul lor la vot

-predispozitia catre schimbarea atasamentului politic: electoratul este dispus sa devina sustinatorul oricarui partid fara sa fie un sustinator consistent

-efectul de val electoral: intre preferintele nationale si cele locale pot exista contradictii semnificative de aceea este importanta urmarirea tendintelor dominante

-electoratul volatil: exista o predispozitie a electoratului de a se concentra pe obtinerea solutiilor pentru rezolvarea problemelor imediate in defavoarea unor programe sau a unei viziuni politice de timp mai indelungat.

R.K.Merton distinge cinci tipologii fundamentale ale comportamentului votantilor:

-tipul inovator reformist este tipul omportamental care “isi doreste o modificare a valorilor sociale dominante, chiar daca acestea implica modificari ale normelor, si este caracterizat de o intensitate ridicata a atitudinilor politice, dublata de o stabilitate a acestora in timp. Acest electorat reprezinta categoria de alegatori capabili sa adopte comportamente contradictorii, in sensul sustinerii unor actori politici aflati pe pozitii relative opuse.”[1]

-tipul revolutionarului extremist, se refera la electoratul care isi doreste o schimbare dramatica a societatii politice prin orice mijloc, fiind caracterizat printr-o intensitate foarte puternica a optiunilor politice.

-tipul traditionalist conservator este cel  care accepta cu greu schimarile de orice fel, cel pentru care schimbarea reprezinta o solutie incerta fata de stabilitatea data de continuitatea ordinii socio-politice deja existente. Acest tip comportamental formeaza nucleul dur al sustinerii de care se bucura un anumit actor politic, fiind caracterizat printr-o actiune politica constanta.

-tipul flegmatic sau sceptic este tipul comportamental care genereaza asa-zisul electorat volatil, actionand conform celebrei “spirale a tacerii” dupa principiul votului asociat cu votul majoritatii. Desi mimeaza o anumita detasare fata de societatea politica, incercand sa abia un comportament neutru este predispus intim pentru o schimbare a valorilor dar isi inhiba aceasta dorinta in favoarea actionarii conform optiunilor politice majoritare.

-tipul dezertorului, sau al dezavantajului politic, produce asa-numitul absenteism la vot, este tipul de comportament care nu are afinitati si procupari politice sau care alege in mod deliberat sa nu si le exprime prin vot. Motivul cel mai des invocat de cei care au un astfel de comportament este cel al dezamagirii fata de intreaga clasa politica, sau al lipsei unei optiuni politice care sa ii satisfaca, megand excluderea politicului in toate dimensiunile lui.

---

[1] Teodorescu, Bogdan, Cea mai buna dintre lumile posibile, Bucuresti, Editura comunicare.ro, 2005,p.121