Michael Jackson in postcomunismul romanesc

             Despre Michael Jackson s-a scris enorm si cu siguranta se va mai scrie. Ceea ce mi se pare totusi interesant de observat este dimensiunea sociala a vizetelor superstarului, pe care presa a exploatat-o la maxiumum. Concertele regelui au reprezentat adevarate evenimente media la vremea respectiva. Cea mai mare frenezie a creat-o fara indoiala prima sa vizita in 1992. Eram atunci o tara abia iesita din comunism, aveam sperante mari, vise de mai bine si o admiratie nestavilita pentru tarile vestice, dar in special pentru SUA. Iar prin acest eveniment presa a stiut sa dea publicului ceea ce astepta: un semn divin, o speranta, o bucurie si delir.

            "Ora 14.07. Din direcţia Casei Presei Libere apare convoiul de maşini care însoteşte maşina lui Michael Jackson. Mulţimea explodează şi aleargă în întâmpinarea acestuia. Poliţia este depăşită (...) Ora 14.10. Maşina lui Michael Jackson ajunge în dreptul porţii. Ţipete şi plânsete. Fanii se calcă în picioare. Nu contează pentru ei decât un lucru: să-l vada pe Michael Jackson. Începe să plouă. Ora 14.12. Tinerii se grupeaza în jurul gardului. Poliţiştii folosesc bastoanele ca să-i îndeparteze. Mulţimea e in delir.("Evenimentul Zilei, 1.10.1992).

"100 000 de oameni au trăit joi seara clipe de fericire şi extaz, pe care mulţi nu ar fi crezut vreodată că le vor întilni (...) Dacă astazi, cei care am fost acolo şi l-am auzit, suntem mai buni, mai omenoşi, dacă am reuşit să zâmbim şi dacă avem o inimă mai mare, toate acestea le datorăm lui Michael Jackson. Idolul care a sfărmat inimile atâtor şi atâtor admiratoare şi care a făcut să curgă ploi de lacrimi. Omul care iubeşte copiii şi animalele, viaţa şi întreagă această planetă" (România Liberă, 3-4.10.1992).

"Imbogăţit în durerea şi speranţa mea de cele câteva minute de eternitate", jurnalistul de la Tineretul liber mulţumeşte lui Michael Jackson datorită căruia "Dumnezeu poate îşi va întoarce faţa spre noi" (3.10.1992).

"Nu credeam să văd vreodată atâţia oameni fericiţi la un loc, mi-a spus un poliţist. Am fost pe Naţional la doua spectacole omagiale şi mi-a fost ruşine de jalea din privirile celor târâţi acolo. Acum e ca un vis" (Adevărul, 3-4.10.1992).

"Michael îţi mulţumim. Nu am văzut niciodată atâţia oameni plângând de fericire. Poliţiştii dansau eliberaţi de orice restricţii. Oameni de vârsta mai înaintată ţineau ritmul cu puştii de zece ani. Lacrimile nu puteau fi stăpânite" (România Liberă, 3-4. 10.1992).

"Am văzut şi noi că putem fi cineva într-o lume care ne refuză" şi mulţumea organizatorilor şi vedetei care "pentru prima dată de la Revoluţie ne-au scos în faţa lumii curaţi" (Tineretul Liber, 3.10. 1992).