Cuvantul imagine este definit in Dictionarul explicativ al limbii romane ca: 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).
Totusi conceptual de imagine este si o parte a conceptului de identitate. Sa luam ca exemplu identitatea personala. Identitatea personala (engl. Self-identity, self-concept, personal identity) este totalul percetiilor si cunostintelor despre sine ale unei persoane. Parti importante ale identitatii personale sunt imaginea de sine, respectul de sine si constiinta de sine.
“Imaginea de sine este imaginea mentala pe care un individ o are despre sine in legatura cu trasaturile lui obiective (inaltime, greutate, sex, culoarea parului,timbrul vocii, coeficient de inteligenta, capacitate de gestionare a emotiei etc. sau cu imaginea pe care si-a format-o despre sine prin interactiune sociala (un foarte bun sportive, cel mai rapid alergator, om cu simtul umorului, impulsive etc.) si in urma internalizarii unor caracteristici facute de cei cu care a interactionat (un foarte bun orator, o persoana cu un scris foarte frumos, o persoana de incredere, o persoana de obicei putin luata in seama de colegi etc.)”[1]
In politica, de exemplu, stilul discursiv al emiţătorului îl ajută pe acesta să îşi creeze o anumită imagine în faţa auditoriului. Raoul G. Prardet identificã patru mituri fundamentale în lucrarea sa Mituri şi mitologii politice, de care poate dispune orice discurs politic. Existã o mare capacitate mobilizatoare a mitului, nãscut dintr-o realitate politicã fracturalã: produs al realitãţii sociale şi producãtor de realitate socialã.[2] Mitul Salvatorului este unul dintre principalele mituri de care politicienii incearca sa isi lege imaginea. Actorul politic nu uită să se înfăţişeze pe sine ca singura soluţie pentru eradicarea unei plăgi a societăţii, jucând astfel rolul salvatorului. R. Gitardet R.G. Schwarzenberg afirmã cã în cazul acesta "simplitatea nu mai este doar deliberatã, ea devine ostentativã". Mulţimile sunt astfel motivate, obligate chiar sã se identifice cu el.
In concluzie, imaginea pe care o are o persoana despre sine sau imaginea pe care ceilalti o au despre respectiva persoana este o componenta primordiala in formarea identitatii personale si pentru obtinerea autoritatii si puterii pe care un individ si-o doreste.
Bibliografie:
- Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
- Vasilescu, Andra, Cum gândesc şi cum vorbesc ceilalţi. Prin labirintul culturilor, Iaşi, Editura Polirom, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu